În cimitir, cerul s-a înseninat. Ploaia s-a oprit și un curcubeu palid s-a întins peste deal.
Preotul și-a rostit ultimele cuvinte, iar familia a stat în tăcere până când ultimul bulgăre de pământ a căzut pe sicriu.
În seara aceea, acasă, soacra mea stătea la o masă mică în bucătărie. În fața ei, o fotografie a norei sale părea să-i zâmbească. Și, pentru prima dată după zile întregi, a simțit o pace profundă în suflet.
„Ai fost o binecuvântare pentru noi”, a spus ea încet, cu vocea tremurândă. „Și vei face mereu parte din această familie.”
Apoi, un strigăt scurt s-a auzit din camera bebelușului – primul strigăt distinct, ca un ecou al vieții care mergea mai departe.
Soacra mea s-a ridicat și, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji, a șoptit:
„Ești aici, draga mea… nu ai plecat deloc.”
Și în noaptea aceea, curtea a fost plină de liniște și pace. Deasupra casei, stelele străluceau mai tare ca niciodată.
CategoriesUncategorized
O resto si pe aver rig
