Tatăl ei, Constantin Puceanu, era un țambalist apreciat și a intuit foarte repede talentul fiicei sale. La doar șapte ani, Romica urca deja pe scenă, acompaniată chiar de părintele ei. Pentru cei care o ascultau, vocea copilului avea o forță neobișnuită, o maturitate emoțională care depășea vârsta.
Adolescența i-a adus primul pas important. La 14 ani, Romica Puceanu a devenit solistă a celebrului taraf al Fraților Gore, rude apropiate. A fost o perioadă de formare intensă, în care a învățat repertorii, a cântat noapte după noapte și și-a construit stilul în dialog direct cu instrumentiștii.
Această ucenicie a șlefuit o voce aparte, capabilă să îmbine ritmul, doina, romanța și cântecul de petrecere într-o expresie personală, ușor de recunoscut.
Ascensiunea în Bucureștiul de după război
După Al Doilea Război Mondial, Bucureștiul a început să își recapete pofta de viață, iar Romica Puceanu a devenit rapid una dintre cele mai căutate artiste ale Capitalei. Vocea ei era dorită în localuri cunoscute, în săli pline și la petreceri unde lumea venea nu doar să asculte muzică, ci să trăiască fiecare cântec.
O resto si pe aver rig
