Ana se uită la el.
În colțul gurii îi apăru un zâmbet mic.
Mai târziu, într-o duminică, au mers împreună la mormântul Elenei. Radu nu mai fusese de ani buni. Nu pentru că nu o iubise. Pentru că vinovăția îl ținuse departe. Pe cruce, numele ei era aproape șters. Ana a curățat piatra cu o cârpă umedă, cu mișcări atente, de parcă îngrijea o rană.
— Mamă, spuse ea încet, cuvântul ieșind greu, străin și totuși cald, sunt Ana. Sau Mara. Nu știu încă. Poate amândouă.
Radu se întoarse ca să-i lase intimitatea acelui moment.
Dar Ana îl chemă.
— Rămâneți.
Nu spusese „rămâi”.
Nu spusese „tată”.
Dar spusese „rămâneți”.
Și pentru Radu, după o viață de plecări, acel cuvânt fu aproape o binecuvântare.
După încă un an, în curtea unei case mici de la marginea Brașovului, Radu repară o motocicletă veche, iar Ana stătea pe trepte cu două căni de cafea. Nu locuiau împreună. Nu forțaseră o familie instantanee dintr-o tragedie. Se vedeau duminica, uneori miercurea, uneori fără program. Învățau unul despre altul lucruri simple: ea nu suporta ceapa crudă; el punea prea mult zahăr în cafea; ea dormea cu geamul deschis; el vorbea cu motocicleta când nu pornea.
În acea zi, Ana îi întinse o cană și spuse:
— M-am gândit la nume.
Radu șterse mâinile pe o cârpă.
— Da?
— Ana rămâne. E viața mea. Dar Mara… nu vreau să fie doar un dosar.
El nu spuse nimic. Învățase că atunci când ea deschidea o ușă, nu trebuia să se repeadă înăuntru.
— O să-mi schimb actele. Ana Mara Ionescu-Munteanu.
Radu lăsă cârpa jos.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Ești sigură?
— Nu. Dar lucrurile importante nu așteaptă mereu să fim complet siguri.
El râse încet, cu vocea frântă.
— Asta sună ca ceva ce aș fi zis eu când eram tânăr și prost.
— Probabil de acolo vine.
Au râs amândoi.
Apoi Ana se ridică, se apropie și, după o ezitare mică, îl îmbrățișă.
Radu rămase nemișcat o clipă, ca un om care se teme că dacă respiră prea tare va rupe miracolul. Apoi își înfășură brațele în jurul ei cu o grijă imensă.
Nu o strânse ca pe fetița pierdută.
O strânse ca pe femeia care se întorsese prin propriul curaj.
— Tată, spuse ea foarte încet.
Cuvântul nu semăna cu nimic din ce visase el. În visurile lui, Mara alerga spre el pe un peron, mică, cu codițe, strigându-l. În realitate, era o femeie în uniformă, cu cicatrice pe mână, cu un trecut dublu și o inimă plină de camere încuiate.
Realitatea era mai dureroasă.
Și mai frumoasă.
Radu își lipi fruntea de părul ei roșcat.
— Sunt aici, șopti el.
De data asta, nu mai era o promisiune aruncată în gol către o gară pustie.
Era un răspuns.
Iar pe drumul de munte unde cândva îl încătușase, Ana trecea uneori cu mașina de serviciu și încetinea fără să vrea. Acolo începuse sfârșitul unei minciuni. Acolo un motociclist obosit își privise arestatoarea și văzuse în ea nu pedeapsa, ci copilul pierdut.
Cătușele îi lăsaseră atunci urme roșii pe piele.
Dar adevărul, în cele din urmă, le deschisese pe amândouă.
O resto si pe aver rig
