— N-am fugit niciodată de poliție, zise el și își duse mâinile încet la spate. Nici atunci când poliția n-a vrut să mă asculte.
Polițista îi prinse încheietura stângă. Cătușa se închise cu un clic metalic.
Radu încremeni.
Nu din cauza fierului rece.
Ci din cauza unui semn.
Pe partea interioară a încheieturii ei, acolo unde mâneca uniformei se ridicase puțin, avea o cicatrice mică, sub formă de semilună. O urmă palidă, aproape invizibilă, dar pentru el era mai puternică decât orice sirenă.
Mara avusese aceeași cicatrice.
Căzuse la trei ani peste marginea unei jardiniere, în curtea bunicilor. Plânsese zece minute, apoi îi ceruse tatălui să-i cumpere înghețată „ca să nu mai doară luna de pe mână”.
Radu nu mai auzi vântul.
Nu mai auzi motorul care se răcea lângă el.
Se uită la cicatrice, apoi la fața polițistei. Ochii ei erau verzi. Nu un verde obișnuit, ci verdele acela straniu, aproape auriu pe margini, pe care îl avusese mama lui și pe care Mara îl moștenise ca pe o lumină ascunsă.
— Cum te cheamă? întrebă el încet.
Polițista strânse a doua cătușă.
— Nu dumneavoastră puneți întrebările.
— Te rog.
Ea îl împinse ușor spre portiera mașinii.
— Agent principal Ana Ionescu. Și v-aș sfătui să tăceți până ajungem la secție.
Radu simți cum pământul se mișcă sub bocancii lui.
Ana.
Nu Mara.
Dar numele nu însemna nimic. Copiilor dispăruți li se schimbă numele ca să li se schimbe trecutul. Li se schimbă orașul, hainele, povestea, chiar și felul în care li se spune să-și amintească.
O resto si pe aver rig
