Opt minute la recepție care au cântărit cât o decizie majoră
Din spatele tejghelei, reacțiile veneau mecanic. Cătălin, cu un zâmbet rigid, afișa siguranța celui convins că ecusonul îi oferă automat dreptate. Maria, cu privirea fixată în monitor, părea prinsă între rutină și un disconfort pe care nu știa cum să-l gestioneze.
Replica a venit fără țipete, dar cu o tăietură clară:
— Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.
Tocmai tonul neutru a făcut ca vorbele să sune mai dur. În hol, liniștea s-a strâns brusc, ca o presiune invizibilă. Sofia Popescu nu a răspuns imediat. A lăsat pauza să se așeze, obligându-i pe cei din jur să simtă cât de jos poate coborî o situație când cineva confundă controlul cu superioritatea.
Apoi, calm, a atins ecranul telefonului și a apăsat un singur buton.
Apelul care a schimbat atmosfera dintr-o secundă
— Bună seara. Sunt Sofia Popescu, a spus liniștit. Putem începe.
Pe ecran a apărut un bărbat trecut de cincizeci de ani, într-un birou sobru, cu steagul României în fundal. Vocea lui era clară, oficială, fără loc de interpretări.
— Bună seara, doamna Popescu. Consiliul este pregătit.
O resto si pe aver rig
