Liniște.
— Nu forțez nimic, a continuat ea. Doar îl las să simtă. Să râdă. Să fie copil.
Dan a căzut pe un scaun.
Pentru prima oară după un an, nu mai vedea rapoarte medicale. Nu mai vedea sentințe. Își vedea fiul.
— De ce n-ai spus nimic? a șoptit.
Maria a zâmbit trist.
— Pentru că mi-era teamă. Dumneavoastră vedeți boala. Eu văd copilul.
Lacrimile i-au curs fără rușine. Ani de bani, clinici, spitale private, tratamente de zeci de mii de lei. Și uitase ceva simplu: că fiul lui avea nevoie, înainte de toate, de viață.
S-a ridicat încet. S-a așezat pe podea lângă ei. A întins mâna.
O resto si pe aver rig
