Dan a căzut pe un scaun.
Pentru prima oară după un an, nu mai vedea rapoarte medicale. Nu mai vedea sentințe. Își vedea fiul.
— De ce n-ai spus nimic? a șoptit.
Maria a zâmbit trist.
— Pentru că mi-era teamă. Dumneavoastră vedeți boala. Eu văd copilul.
Lacrimile i-au curs fără rușine. Ani de bani, clinici, spitale private, tratamente de zeci de mii de lei. Și uitase ceva simplu: că fiul lui avea nevoie, înainte de toate, de viață.
S-a ridicat încet. S-a așezat pe podea lângă ei. A întins mâna.
Andrei i-a prins degetul.
— Râzi, tată… a murmurat Maria. Uite ce face când vă simte.
Dan a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Un zâmbet adevărat.
În ziua aceea, nu a mai plecat nicăieri. A anulat conferințe, întâlniri, contracte. A stat pe podea, a cântat stângaci, a râs.
O resto si pe aver rig
