Dan a simțit cum genunchii i se înmoaie.
— Ce faci?! a izbucnit el, mai tare decât voia.
Maria s-a întors speriată. Fața i-a pâlpâit albă.
— Domnule Dan… eu… vă rog să mă iertați…
Andrei a scos un sunet nemulțumit când joaca s-a oprit. A dat din picioare, căutând din nou atingerea ei.
Dan a privit. O secundă. Două. Trei.
— De ce îl miști? Medicii au spus clar… a înghițit în sec. Nu are voie…
Maria și-a strâns mâinile la piept.
— Știu ce au spus doctorii. Dar eu am crescut cu un frate la fel. La țară, lângă Botoșani. Toți ziceau că n-o să meargă niciodată. Mama nu i-a ascultat. L-a mișcat, i-a cântat, l-a lăsat să simtă viața. Azi merge cu baston.
Liniște.
— Nu forțez nimic, a continuat ea. Doar îl las să simtă. Să râdă. Să fie copil.
Dan a căzut pe un scaun.
Pentru prima oară după un an, nu mai vedea rapoarte medicale. Nu mai vedea sentințe. În fața lui nu mai erau diagrame, cifre și prognoze. Își vedea fiul.
O resto si pe aver rig
