— Ba da.
Replica lui Daniel, secă, a fost ca un verdict. Lily, încă lipită de pieptul tatălui, a găsit curajul unui adevăr mic, dar decisiv: a rostit ce auzise cu o clipă înainte de a fi împinsă. Mărturia ei a tăiat aerul din curte.
— Lily s-a aplecat prea mult! Eu încercam s-o țin!
— Valerie a zis „la revedere” înainte să mă împingă…
A urmat o tăcere apăsată. Valerie a sărit, apărată doar de reproșuri și lacrimi impecabile, repetând că fetița minte, că e doar un copil, că lucrurile nu sunt cum par. Dar Daniel a rămas neclintit. A schițat un zâmbet scurt, gol de emoții, semn că nu mai negociază versiuni ale realității.
— Minte! E doar un copil!
— Exact.
— E doar un copil.
Pe alee, porțile se închideau greoi, cu un clinchet metalic. În curte, toți păstrau distanța. Petele roșiatice de pe genunchii juliti ai lui Lily contrastau cu albul cămășii tatălui, iar pe brațele lui rămăseseră urme fine, albăstrui, ale căderii. Deasupra, balconul părea mai abrupt ca niciodată. Iar în spatele ferestrelor, ochiul rece al camerei de supraveghere aștepta să fie deschis.
O resto si pe aver rig
