„Ştii, mă, ce-a făcut? Am stat puţin de vorbă cu el şi după aia s-a dus la masă. Ghici ce făcea el la masă? A deschis ditamai tableta şi se uita la fotbal. Şi-i zic: «băi, dar tu eşti sănătos la cap?» / «Păi ce vrei să fac?» Cred că cu fiică-sa era şi cu încă doi prieteni.”
Prunea a continuat, spunând că Dan Petrescu pare, din punct de vedere fizic, într-o stare bună şi că urmează să plece în curând în străinătate pentru o etapă a tratamentului. Această veste l-a emoţionat profund: „Aşa m-am emoţionat, mi-au dat lacrimile”, a mărturisit el.
Reîntâlnirea surprinzătoare a adus la suprafaţă atât fragilitatea momentului, cât şi continuitatea pasiunii pentru fotbal care îi leagă pe cei doi. În imaginile mentale ale lui Prunea, trăsăturile fostului coleg sunt împletite cu respectul şi afecţiunea specifice generaţiei din care fac parte. Mărturia sa rămâne o mostră de emoţie autentică, fără retorică, în care nostalgia şi speranţa coexistă.
O resto si pe aver rig
