— Toate au fost fabricate?
— O mare parte, da.
Am închis ochii.
Mi-am amintit de seara aceea.
Lucia plângând.
Încercând să-mi spună ceva.
„Eu sunt…”
Nu terminase propoziția.
Probabil voia să spună că era însărcinată.
Cu copiii mei.
Am plecat din birou direct către vila în care locuiam.
Valentina era pe terasă.
Cu un pahar de vin în mână.
A zâmbit când m-a văzut.
— Ai ajuns devreme.
Nu i-am răspuns.
Am aruncat mapa pe masă.
Fotografiile s-au împrăștiat.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce este asta?
— Adevărul.
Pentru prima dată am văzut frica în ochii ei.
— Emil…
— Ai mințit.
— Nu este ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
A tăcut.
Și tăcerea ei a fost suficientă.
În aceeași seară și-a făcut bagajele.
Nu am mai încercat să aflu scuze.
Nu mai aveam nevoie.
Două zile mai târziu, am pornit spre magazinul de la marginea localității unde locuia Lucia.
Am găsit-o în spate, întinzând haine pe o sârmă.
Copiii se jucau pe o pătură.
Când m-a văzut, a încremenit.
— Ce cauți aici?
Nu știam cum să încep.
Pentru prima dată în viață, banii, succesul și influența nu mă ajutau cu nimic.
O resto si pe aver rig
