Am ridicat telefonul și am format numărul poliției.
De data asta n-am mai amenințat.
Am făcut pasul.
Când au sosit polițiștii, mama a trecut la scenă mare: a plâns, a țipat, a încercat să convingă că am luat-o razna. Dar eu aveam actele casei, extrasele și dovezile. Casa era a mea. Cardul era al meu. Datoriile cădeau pe umerii mei.
Înainte să iasă, Alex s-a apropiat și mi-a șoptit:
— O să regreți. Mama nu ți-a spus tot.
O spunea cu un zâmbet straniu, ca și cum mai păstrau o ultimă armă împotriva mea.
Iar când mama s-a întors din prag și m-a privit, am simțit că adevăratul secret abia urma să iasă la lumină…
Partea 2.
Ușa s-a închis în urma lor și, pentru prima oară în zece ani, în casă s-a așezat liniștea.
Nu o liniște bună.
Ci acea tăcere apăsătoare în care auzi și bâzâitul frigiderului, și propria respirație prea tare.
M-am lăsat pe canapea, cu privirea pierdută. Pe masă încă zăcea felicitarea pe care i-o scrisesem mamei. Mototolită. Pătată de cafea.
Am ridicat-o instinctiv și am rupt-o în două.
Telefonul a început să vibreze aproape imediat.
Mătuși.
Veri.
Cunoștințe.
Unii mă înjurau fățiș. Alții încercau să mă „împace”.
— E mama ta, Gabriel.
— Orice ar fi, sângele apă nu se face.
— O să rămâi singur.
O resto si pe aver rig
