Am ajuns la gară gâfâind. Era aglomerat, ca de obicei. Lume multă, fiecare pe graba lui. Am privit în jur, încercând să-mi dau seama cine ar putea fi femeia aceea.
„Doamnă?”, am auzit o voce timidă în spatele meu.
M-am întors brusc. O femeie în vârstă, îmbrăcată modest, ținea în mână geanta mea.
„Pe dumneavoastră vă caut. Ați uitat-o în tren.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii de ușurare.
„Doamne… nu știu cum să vă mulțumesc!”, am spus, luând geanta cu mâinile tremurânde.
Femeia a zâmbit blând.
„Nu trebuie să-mi mulțumiți. Și eu am fost ajutată cândva. Așa e normal.”
Am deschis geanta rapid. Totul era acolo. Fiecare leu, fiecare hârtie.
„Vă rog, luați măcar ceva, să vă mulțumesc”, am insistat, scoțând niște bani.
Dar ea a făcut un pas înapoi.
„Nu. Păstrați-i. O să aveți nevoie de ei. Se vede că sunteți om muncitor.”
Am rămas fără cuvinte.
În timp ce vorbeam, am simțit din nou o privire apăsătoare. Am ridicat ochii și l-am văzut. Bărbatul din tren. Stătea la câțiva metri, sprijinit de un stâlp, uitându-se fix la mine.
O resto si pe aver rig
