Am deschis ușa.
Părea mai mică.
Mai obosită.
Mai bătrână.
S-a uitat în jur.
La apartamentul modest.
La masa ieftină.
La cele două plante din geam.
— Aici locuiești?
— Da.
A dat încet din cap.
Nu a mai făcut nicio glumă.
Nu a mai criticat nimic.
A rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi a spus:
— N-am știut.
Am zâmbit trist.
— Exact asta era problema.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
O resto si pe aver rig
