Apoi, încet, ceva a început să dispară mai profund decât simplele uitări de zi cu zi. Mai întâi au fost numele vecinilor. Apoi chipurile oamenilor pe care îi cunoscuse ani întregi. Prieteni de-o viață, persoane care altădată îi luminau fața cu un zâmbet, deveneau treptat umbre fără nume. În cele din urmă, până și fețele cele mai dragi au început să i se pară străine.
Diagnosticul a venit ca o lovitură grea: demență. Cuvântul acela s-a așezat între noi ca o ușă rece, închisă brusc, fără drept de apel. Nu am știut ce să spun. Am simțit doar un gol în piept și impresia că lumea se clatină sub mine. Era o realitate pe care nu o puteam repara, o durere pentru care nu exista soluție rapidă, promisiune sigură sau drum înapoi. În centrul acestei schimbări se afla femeia care fusese mereu reperul meu, sprijinul meu, busola mea.
Frații mei au reacționat repede. Prea repede. Au spus că nu pot, că nu au loc în viețile lor pentru încă o responsabilitate, că au deja prea multe griji și obligații. Decizia a fost luată aproape rece, ca o problemă administrativă care trebuia rezolvată. În doar câteva zile, au dus-o la un azil. Un sac cu haine, câteva documente și o cameră străină, într-un loc care mirosea a dezinfectant și a singurătate. Totul s-a întâmplat pe fugă, ca și cum durerea trebuia mutată cât mai repede din casă, din privire, din viață.
„Nu mai e mama pe care o știi”, mi-au spus. „Nu te mai recunoaște. De ce să-ți sacrifici viața pentru cineva care nici măcar nu știe cine ești?”
O resto si pe aver rig
