— Nu te-am mințit complet.
— Atunci?
Vocea ei tremura.
— Tatăl tău nu ne-a abandonat. Dar nici nu a rămas.
Bărbatul a închis ochii.
Ca și cum știa deja ce urmează.
— Când am rămas însărcinată, eram amândoi studenți. Ne iubeam. Sau cel puțin așa credeam.
Mi-am privit tatăl.
Nu spunea nimic.
— Părinții lui nu m-au acceptat niciodată. Spuneau că sunt prea săracă, că îi distrug viitorul.
El a coborât privirea.
— Când am aflat că sunt însărcinată, au pus presiune pe el să plece din țară cu o bursă.
— Nu așa a fost, interveni el.
— Ba exact așa a fost, răspunse mama.
Pentru prima dată, în vocea ei era furie.
Ani de furie.
Ani de durere.
— Te-am rugat să rămâi. Măcar până se năștea copilul.
Am văzut cum tatăl meu înghite în sec.
— Și ai plecat.
— M-am întors după șase luni!
— Da. Și atunci era deja prea târziu.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce înseamnă prea târziu?
Mama și-a strâns mâinile.
— Când s-a întors, părinții lui mi-au spus că nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu noi.
M-am uitat spre el.
— Este adevărat?
— Nu.
Vocea lui era fermă.
— Nu am spus niciodată asta.
A urmat o tăcere apăsătoare.
Apoi a continuat:
— Când m-am întors, am aflat că v-ați mutat. Nu mi-au spus unde. Ani întregi am încercat să vă găsesc.
Mama l-a privit neîncrezătoare.
— Ce?
— Nici eu nu știam că părinții mei au venit la tine.
Pentru prima dată, am văzut șoc pe chipul ei.
Nu părea că se preface.
Părea sincer surprinsă.
— Ei mi-au spus că ai ales altă femeie.
— Iar mie mi-au spus că ai plecat și că nu vrei să mă mai vezi.
Nimeni nu vorbea.
Toți trei încercam să înțelegem aceeași tragedie.
Doi oameni tineri.
Două familii.
Două minciuni.
Și douăzeci și doi de ani pierduți.
Mama a început să plângă.
Nu zgomotos.
Doar încet.
Obosit.
O resto si pe aver rig
