„Mai trebuie vreo șaizeci de sarmale”, mi-a spus soacra mea, ridicând capacul oalei. Eram în bucătărie de la șase dimineața, iar primii dintre cei 27 de invitați tocmai sunaseră la poartă. „Nu mai fac niciuna”, i-am răspuns. Geta a râs. „Nu fi ridicolă. Le-am promis tuturor 150.”

— Nu așa!

— Atunci arată-mi.

— Pune mai puțină 

— Cât?

— Cât trebuie.

După câteva minute îl auzeam:

— Mamă, asta ce înseamnă?

Aproape că am râs.

Nu pentru că voiam să-l umilesc.

Ci pentru că omul care îmi spusese cu o jumătate de oră înainte „mai trage puțin de tine” descoperea ce însemna acel „puțin”.

Geta a încercat să ruleze repede restul.

Apoi cineva a chemat-o din sufragerie.

Apoi trebuiau aduse băuturile.

Apoi lipsea pâinea de pe una dintre mese.

Apoi trebuiau puse aperitivele.

Pentru prima dată, eu nu m-am ridicat.