— Da, puiule. Plecăm într-un loc sigur.
Ana m-a apucat de tricou, cu ursulețul lipit de piept, ca de un colac. M-am uitat la ea și am știut că urmează întrebarea aceea simplă, tăioasă.
— Fără nuntă?
Mi-am înghițit nodul din gât și am dat din cap.
— Fără nuntă. Dar împreună.
Nu au mai întrebat nimic. Copiii înțeleg, uneori mai bine decât adulții, când adevărul e greu, dar singurul care te ține în picioare.
Am condus ore în șir, cu farurile mușcând din noapte, până la sora mea, Elena, într-un cartier vechi de la marginea Brașovului. Când a deschis ușa, în halat, cu părul ciufulit și ochii încă prinși de somn, m-a privit o secundă — atât cât să cuprindă tot — apoi m-a tras în casă fără un cuvânt. A închis în urma noastră și, în liniștea aceea caldă, am simțit pentru prima dată că sunt pe teren sigur.
Abia dimineață, cu cafeaua aburind între noi și copiii adormiți din nou, i-am spus tot. Fiecare detaliu pe care îl ținusem în mine ca pe o rană ascunsă. Elena a ascultat fără să mă oprească, fără să mă judece. La final, a respirat adânc și a rostit încet:
O resto si pe aver rig
