— Atunci ce-ai vrea?
Marian a ridicat din umeri, fără poză bună pentru gestul ăsta simplu.
— Pe cineva adevărat.
Dintr-odată, în casă s-a lăsat liniștea, ca o pătură subțire așternută peste masă.
Iulia a simțit cum îi ard obrajii. Pentru prima dată, nu a mai contat că nu e slabă ca în fotografii, că nu are ochii albaștri din filtre, că pe farfurie rămăsese un sandviș pe jumătate.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a zis ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el, cu un zâmbet cald.
Lenuța a izbucnit în râs, un râs scurt, eliberator.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata și-a făcut treaba cum știe ea: nu i-a amețit, dar a topit rușinea care încăpățânat se așezase între ei.
Marian a început să povestească simplu: muncește la un depozit de materiale de construcții în oraș, salariu cinstit, vreo 4.000 de lei pe lună. O garsonieră luată cu credit, cu rate pe încă zece ani, nimic spectaculos, dar al lui.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a încheiat, privind în dreptul cuvintelor, nu peste ele.
Iulia îl asculta atent, fără să caute un unghi bun, fără să-l mute în nicio lumină. Niciun filtru n-ar fi putut arăta asta.
O resto si pe aver rig
