— Victor… pot să explic…
Am privit-o fără un cuvânt.
Ciudat, nu simțeam furie.
Doar un gol adânc.
Acea persoană era femeia cu care trăisem paisprezece ani. Femeia care îmi știa parolele, programul, fricile și fiecare obicei.
Și care tocmai plănuise să dispară fără urmă.
Polițistul de la poartă s-a apropiat de mine.
— Domnule Preda, confirmați, vă rog, că aceasta nu e mașina dumneavoastră oficială.
— Nu este, am răspuns, surprinzător de calm.
Bărbatul prins lângă seră a început să turuie, încercând să-și scape pielea.
— Ea a pus totul la cale! Eu doar trebuia să-l duc! A zis că, după accident, n-o să mai caute nimeni prea mult!
Alina s-a întors spre el cu o ură pe care nu i-o mai văzusem niciodată pe chip.
— Taci!
Dar era deja prea târziu.
În câteva minute, curtea s-a umplut de polițiști. Unul dintre ei mi-a cerut telefonul Marinei.
Fetița tremura toată.
Tatăl ei, grădinarul care lucra pentru mine de aproape opt ani, a apărut din spatele serei, înspăimântat.
— Domnule Victor, vă jur că noi n-am știut nimic…
M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr.
— Fiica ta mi-a salvat viața.
Omul a izbucnit în plâns.
Alina încă încerca să vorbească.
— Victor, ascultă-mă… nu era cum crezi…
O resto si pe aver rig
