Pe la nouă, o mașină neagră a intrat pe poartă, tăind liniștea dimineții. S-a oprit drept în fața casei, cu motorul toarând scurt, apoi s-a stins.
Din ea a coborât Ion Marinescu, prietenul meu din anii în care încă visam mare. Om ajuns departe, foarte departe. Genul care nu are nevoie să ridice vocea: când rostește ceva, se face tăcere în jur. Purta pe chip acea siguranță liniștită a celor obișnuiți să rezolve lucruri complicate.
— Ai slăbit, a spus, aruncând o privire spre vânătaia de pe obrazul meu.
— Am îmbătrânit, i-am răspuns, dar încă văd limpede.
Am intrat în casă și i-am povestit tot, pas cu pas. Nu l-am menajat pe Radu și nici pe fiica mea. Am pus pe masă fiecare amănunt, fiecare vorbă, fiecare gest care mă apasă. Ion a ascultat fără să mă întrerupă, cu coatele pe genunchi și privirea fixă, așa cum o făcea pe vremuri când căutam împreună soluții imposibile.
— Actele fermei sunt curate? m-a întrebat în cele din urmă, scurt.
— Ca lacrima, i-am spus. Totul e pe numele meu.
A încuviințat din cap, ca și cum tocmai se așezase prima piesă dintr-un joc de care știa deja finalul.
— Atunci e simplu, a rostit, cu o liniște ce m-a făcut să respir mai ușor pentru prima dată după multă vreme.
La prânz, Radu a apărut la poartă. Singur. Fără Ana. Mers apăsat, bărbia sus, ochii aprinși de o siguranță care mie îmi suna a sfidare. A intrat ca la el acasă, fără ezitare.
— Ai greșit, bătrâne, a izbucnit. Avocații mei sunt deja pe drum.
Fără să mă grăbesc, am ieșit pe prispa casei. Lângă mine, cu pași măsurați, a apărut Ion.
— Domnule Popa, a spus calm, sunt Ion Marinescu.
O resto si pe aver rig
