Gândul la gestul ei aproape că m-a făcut să plâng.
Nu fiindcă îmi „salvase” nunta.
Ci pentru că îmi salvase demnitatea, înainte să o pierd cu totul.
Am început să coborâm treptele bisericii, iar invitații s-au dat încet la o parte.
Unii mă priveau cu milă.
Alții, cu un fel de respect reținut.
Când am ajuns la mașină, l-am auzit pe Adrian în spate:
— Te rog… nu face asta.
M-am oprit pentru o clipă, fără să mă întorc.
Apoi am spus, calm:
— Exact asta mi-ai cerut și tu mie când ți-ai luat mama în brațe în locul soției tale.
Am urcat în mașină și am plecat.
O resto si pe aver rig
