— Stai. Serios? Pleci?
Mi-am ridicat privirea spre el.
— Tu deja ai făcut alegerea pe treptele astea.
Fața lui s-a schimbat.
Cred că până atunci fusese sigur că voi înghiți și asta. Că voi tăcea, ca de fiecare dată, ca să nu stric atmosfera.
Diana a intervenit imediat:
— Nu poți pleca din cauza unui moment prostesc!
M-am întors spre ea.
— Nu plec din cauza momentului. Plec pentru că dumneavoastră ați vrut să fiți mireasa, iar el v-a lăsat.
N-a mai avut ce spune.
Mama a ridicat ușor trena rochiei mele, ca să nu se murdărească pe scări.
Gândul la gestul ei aproape că m-a făcut să plâng.
Nu fiindcă îmi „salvase” nunta.
Ci pentru că îmi salvase demnitatea, înainte să o pierd cu totul.
Am început să coborâm treptele bisericii, iar invitații s-au dat încet la o parte.
Unii mă priveau cu milă.
Alții, cu un fel de respect reținut.
Când am ajuns la mașină, l-am auzit pe Adrian în spate:
— Te rog… nu face asta.
M-am oprit pentru o clipă, fără să mă întorc.
Apoi am spus, calm:
O resto si pe aver rig
