Căsuța noastră s-a umplut de râsete, de jucării împrăștiate și de pași mici, grăbiți. Și Andreea se schimbase. În ochii ei nu mai vedeam doar umbra aceea grea, ci o lumină caldă. Își iubea copiii cu o forță care mă lăsa mut.
Cu timpul, satul a început să tacă. Unii chiar au ajuns s-o salute din proprie inițiativă. Vedeau că gospodăria merge, că trăim demn. Nu eram bogați, dar aveam tot ce conta.
Apoi a venit ziua aceea.
Era o dimineață de vară, coaptă de căldură. Copiii se jucau în curte. Eu tocmai terminasem de dres un colț de gard și mă pregăteam să plec spre câmp. Dintr-odată, a izbucnit un huruit de motoare.
Pe ulița prăfuită au apărut trei mașini negre, lucioase, cum văzusem doar la televizor. S-au oprit una câte una chiar în fața porții noastre.
Vecinii au ieșit brusc la porți. Unii s-au cățărat pe gard, ca să prindă mai bine ce se întâmplă.
Din prima mașină a coborât un bărbat la costum, elegant, impecabil. Din a doua, o femeie trecută de cincizeci de ani, cu privirea aspră. Din a treia, șoferul care s-a grăbit să le deschidă portierele.
Inima îmi bătea nebunește. M-am uitat la Andreea. Se albea la față, văzându-i.
Bărbatul s-a apropiat și a rostit limpede:
O resto si pe aver rig
