„Iartă-mă, Eduard. Nu mai am mult timp. Am venit să te văd. Pe voi toți. Spune-mi că nu am dispărut complet din inimile voastre.”
Klara s-a apropiat și i-a luat mâna. Ana a început să plângă, iar Victoria, deși era cea mai puternică, s-a întors cu spatele ca să nu-i vadă lacrimile.
Eduard a clipit de câteva ori, apoi i-a spus:
„Stai jos, bunico. Azi e zi de sărbătoare.” Nu pleca până nu e gata prăjitura.
Bătrâna a zâmbit pentru prima dată. Era un zâmbet blând, dar sincer. Oamenii au început să vorbească din nou, iar orchestra a reluat cântatul. Nimeni nu a pomenit de trecut.
Mai târziu, după ce petrecerea se terminase, bunica s-a apropiat de Eduard și i-a pus un plic în mână.
„Pentru tine. Nu e o recompensă, ci doar o încercare de împăcare.”
Plicul conținea actele de proprietate – casa ei din oraș și un depozit bancar substanțial. Eduard a dat din cap, dar nu s-a uitat înăuntru.
„Nu de aceea te-am iertat.”
O resto si pe aver rig
