Alții se strângeau la piept, îngroziți de elicoptere și de urletele sirenelor.
Dintre stânci a ieșit o femeie, ținând strâns de mână un băiat de vreo paisprezece ani.
— E fiul meu, a spus ea tremurând.
Anchetatorii s-au privit șocați.
Femeia dispăruse la șaisprezece ani.
Câteva ore mai târziu, Roman Marinescu a coborât personal în tunel.
Pasajul, îngust și umed, cobora spre o rețea vastă de galerii subterane.
Nu era o peșteră naturală obișnuită.
Cineva locuise acolo.
Mult timp.
Se vedeau încăperi improvizate.
Paturi înțepenite din scânduri.
Rezervoare cu apă.
Conserve expirate de zeci de ani.
Și desene pe pereți.
Sute de desene.
Trasate de mâini de copii.
Case.
Soare.
Pădure.
Și, mereu, aceeași siluetă întunecată.
Un bărbat fără chip.
Roman a simțit cum i se face pielea gheață.
O resto si pe aver rig
