Apoi folosise foamea.
Bătea pe oricine încerca să fugă.
Le spunea că familiile îi abandonaseră.
Că nimeni nu îi caută.
Unii copii muriseră în primii ani din cauza bolilor și lipsei de medicamente.
Pe măsură ce timpul trecea, cei rămași începuseră să trăiască acolo ca într-o lume separată.
Fără calendare.
Fără școală.
Fără noțiunea timpului.
Iar partea care i-a îngrozit cel mai tare pe anchetatori a venit după.
Profesorul murise acum aproape zece ani.
Dar nimeni nu plecase.
Roman a întrebat încet:
— De ce?
Lia și-a ridicat ochii spre el.
Ochii unui om distrus de prea mult întuneric.
— Pentru că după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
În subteran se născuseră copii.
Copiii acelor copii.
Unii nu văzuseră niciodată cerul.
O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit ploaia pe piele pentru prima dată.
Un băiat a leșinat când a văzut traficul din Brașov.
Medicii și psihologii lucrau fără oprire.
Mulți dintre supraviețuitori nu suportau lumina naturală.
O resto si pe aver rig
