Unii plângeau când vedeau lumina.
Alții se strângeau unii în alții, speriați de zgomotul elicopterelor, de sirene, de vocile salvatorilor.
Dintre stânci a ieșit apoi o femeie care ținea strâns de mână un băiat de aproximativ paisprezece ani.
— E fiul meu, a spus ea, abia reușind să-și țină vocea.
Anchetatorii s-au privit fără să spună nimic.
Femeia dispăruse la șaisprezece ani.
Câteva ore mai târziu, Roman Marinescu a coborât personal în tunel. Pasajul era îngust, rece și umed, coborând spre o rețea vastă de galerii subterane. Nu semăna cu o peșteră obișnuită. Nu era doar un adăpost natural.
Cineva trăise acolo.
Mult timp.
Se vedeau încăperi improvizate, paturi făcute din scânduri, rezervoare cu apă, conserve vechi, expirate de zeci de ani. În unele colțuri erau resturi de haine, jucării rupte, vase ruginite și obiecte pe care timpul le transformase în mărturii mute.
Pe pereți erau desene.
Sute de desene.
Case. Copaci. Soare. Pădure.
Și, mereu, aceeași siluetă întunecată.
Un bărbat fără chip.
Roman a simțit cum i se face pielea rece.
Când a ieșit din tunel, Lia îl aștepta la intrare, într-un scaun cu rotile. Era slăbită, cu fața obosită și ochii pierduți în ceva ce nimeni din jur nu putea înțelege pe deplin.
Roman s-a apropiat de ea și a întrebat încet:
— Cine v-a ținut acolo?
Femeia a închis ochii. Părea că fiecare cuvânt o obliga să se întoarcă într-un loc din care abia fusese scoasă.
O resto si pe aver rig
