– Tată, trebuie să vezi ceva! E important!
Radu s-a ridicat încet din scaun, sprijinindu-se de masă. Fetele, acum femei în toată firea, aveau propriile vieți, serviciile lor, familiile lor. Dar în fiecare weekend, fără excepție, veneau la el acasă. Era tradiția lor. Legătura lor.
Leandra i-a arătat un telefon. Pe ecran era o scrisoare electronică. Radu a clipit, încercând să înțeleagă.
– Ce… ce e asta?
– Tată, e o nominalizare. Oficială. Tu… tu ai fost propus pentru „Românul Anului”. Oameni din toată țara au scris despre tine. Despre ce ai făcut pentru noi. Despre cum ne-ai crescut.
Radu a amuțit.
Niciodată în viața lui nu se gândise că va primi recunoaștere. Pentru el, tot ce făcuse era simplu: iubire. Iubire și responsabilitate. Asta îi promisese Anei.
– Nu, nu… eu nu merit așa ceva, a murmurat el.
Dar fetele au început să-l înconjoare, una câte una, cu aceleași zâmbete care îi umpluseră casa în urmă cu zeci de ani.
– Ba da, tată. Noi suntem cine suntem datorită ție, a spus Naomi.
– Ai renunțat la tot pentru noi, a adăugat Sara.
– Și ne-ai ținut împreună, chiar când lumea voia să ne despartă, a spus Leandra.
Radu a simțit cum ochii i se umezes.
El nu plângea ușor. Viața îl învățase să fie tare. Dar în acel moment, emoția îl copleși.
O resto si pe aver rig
