— Nene Andrei, vii și sâmbăta viitoare?
— Dacă mă țin picioarele, vin sigur.
Atunci mi-a fost limpede: „pescuitul” era, de fapt, modul lui de a evita explicații și laude. Minciuna era mică, dar ținea departe curiozitățile inutile, lăsând faptele să vorbească.
Spre seară, acasă, l-am privit altfel — mai atent, mai cald. După ce nepoata mea, Sofia, a adormit, i-am spus Anei, fiica mea, tot ce văzusem. Lacrimile ei nu erau de supărare, ci de mândrie.
— Mamă… — a șoptit. — De asta l-am iubit.
Duminică dimineață, Ana a venit cu un plic pe care l-a așezat pe masă, hotărâtă să transforme emoția în ajutor concret.
O resto si pe aver rig
