În ziua aceea n-am mai mâncat. Am rămas pe o bancă, cu șaorma rece lângă mine, privindu-i pe ceilalți cum mănâncă fără griji. Fiecare mușcătură mi se părea o batjocură, ca și cum hrana ar fi fost o complicitate la ceea ce făcusem.
Seara, acasă, masa era plină: friptură, cartofi, desert. Mama vorbea la telefon, tata urmărea știrile. Nimeni nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua, nimeni nu a observat că mă simțeam altfel decât de obicei.
M-am închis în cameră și m-am lăsat pradă plânsului. Nu știam exact ce simt — rușine, vinovăție, un gol pe care nici măcar lucrurile și nici banii nu-l puteau umple. Lacrimile au venit fără avertisment, eliberând ceva ce nu avusese curaj să iasă mai devreme.
A doua zi l-am căutat pe Toma. L-am găsit în spatele școlii, stând singur și mâncând cu grijă o felie de pâine unsă cu margarină. Modul în care mesteca era lent, ca și când ar fi vrut să prelungească momentul pentru a-i alunga măcar puțin foamea.
— Toma… — am spus, stângaci. — Îmi pare rău.
S-a uitat la mine îndelung. Nu era privirea plină de ură, ci una obosită, grea. Parcă purta asupra ei o povară care nu mai avea nevoie de replici să rănească.
— Nu contează — a zis el. — Sunt obișnuit.
O resto si pe aver rig
