Semnături.
Garanții.
Și, la final… executare.
Totul se întâmplase în câteva luni. Prea repede. Prea organizat. Ca un mecanism uns să funcționeze fără greș.
Am simțit că nu mai am aer. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi țin locul pe podea, în timp ce realitatea se strâmba în fața mea.
Robert nu era genul de om care să se bage în datorii. Nu avea cum. Nu-l recunoșteam în hârtiile acelea. Nu era el.
Am continuat să caut, aproape mecanic, cu acea încăpățânare care vine doar când știi că undeva, în toată nebunia, există o cheie.
Și atunci am văzut.
Un transfer.
O sumă mare, prea mare ca să fie o întâmplare.
Dintr-o firmă… care îmi era foarte cunoscută.
O resto si pe aver rig
