Semnături.
Garanții.
Și, la final… executare.
Totul se întâmplase în câteva luni. Prea repede. Prea organizat. Ca un mecanism uns să funcționeze fără greș.
Am simțit că nu mai am aer. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi țin locul pe podea, în timp ce realitatea se strâmba în fața mea.
Robert nu era genul de om care să se bage în datorii. Nu avea cum. Nu-l recunoșteam în hârtiile acelea. Nu era el.
Am continuat să caut, aproape mecanic, cu acea încăpățânare care vine doar când știi că undeva, în toată nebunia, există o cheie.
Și atunci am văzut.
Un transfer.
O sumă mare, prea mare ca să fie o întâmplare.
Dintr-o firmă… care îmi era foarte cunoscută.
Firma soțului meu.
Mâinile mi-au început să tremure. Ecranul lucescând în fața mea devenea un martor mut care spune totul fără să rostească nimic.
Nu… nu putea fi… Mintea refuza, dar cifrele nu mint. Traseul banilor era clar, rece, ascuns doar atât cât să nu fie văzut la prima privire.
Dimineața, am mers direct la mama. Nu am putut aștepta nicio clipă în plus. Aveam nevoie de un adevăr care să stea în picioare.
Stătea liniștită, cu cafeaua în mână, ca în fiecare zi, într-o normalitate care m-a durut. O scenă obișnuită, în spatele căreia simțeam cum clocotește altceva.
—Mamă… trebuie să te întreb ceva.
S-a uitat la mine, ușor neliniștită, ca și cum ar fi ghicit ce urmează.
—Ce s-a întâmplat?
—Ce știi despre Robert?
A ezitat. O pauză mică, dar grea, în care am citit mai mult decât în orice cuvânt.
O resto si pe aver rig
