— Ai ajuns repede azi.
Am încuviințat din cap, ținându-mi vocea între dinți.
— Trebuie să vorbim.
S-a uitat la mine câteva secunde, apoi a schițat un zâmbet forțat, neatins de căldură.
— Sigur. Despre ce e vorba?
Am tras aer adânc, ca înaintea unui salt pe care nu vrei să-l faci, dar știi că nu-l mai poți amâna.
— Despre Robert.
Zâmbetul i s-a stins imediat, ca o lumină stinsă dintr-un comutator nevăzut.
— De ce aduci vorba despre el?
— Pentru că l-am văzut azi. Pe stradă. Strângea doze.
A urmat o tăcere densă.
— Și? Nu e problema noastră.
M-am apropiat încet, ca și cum fiecare pas ar fi apăsat pe o podea care scârțâia a adevăr neplăcut.
— Mi-a spus să-mi întreb familia.
Privirea lui a fugit o clipă, apoi s-a întors la mine, prea repede, prea corectă. Atât mi-a fost de ajuns.
Noaptea aceea nu am dormit. Am rămas cu lumina aprinsă, cu ochii în documente, înlăturând încet straturile de praf ale unei povești pe care nu voiam s-o cunosc.
Am început să caut. Dosare vechi. E-mailuri. Contracte. Am întors sertare, am deschis fișiere; degetele îmi alergau mecanic, dar inima îmi bătea ireal de tare.
Și apoi… am dat peste ceva.
Un dosar pe numele lui Robert.
O resto si pe aver rig
