—De ce aduci vorba despre el?
—Pentru că l-am văzut azi. Pe stradă. Strângea doze.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice cuvânt.
—Și? Nu e problema noastră.
M-am apropiat de el, încercând să-i prind privirea care tot aluneca.
—Mi-a spus să-mi întreb familia.
Privirea i-a fugit o clipă, o spărtură firavă într-un zid altfel impecabil.
Atât mi-a fost de ajuns. Nu mai aveam liniște.
În noaptea aceea nu am dormit. M-am ridicat din pat și am început să caut cu febrilitate, de parcă răspunsurile s-ar fi ascuns chiar acolo, sub ochii mei.
Documente vechi. Mailuri. Contracte. Dosare prăfuite, foldere uitate pe un hard, corespondențe reci. Am răscolit fiecare colț, fiecare sertar, fiecare cută de hârtie.
Și apoi… am găsit ceva.
Un dosar.
Pe numele lui Robert.
Împrumuturi.
Sume uriașe. Cifrele se îngrămădeau una peste alta ca niște valuri care nu se mai opresc.
Sute de mii de euro… echivalentul a milioane de lei. O avalanșă de datorii pe care mintea mea refuza s-o accepte.
Semnături.
Garanții.
Și, la final… executare.
Totul se întâmplase în câteva luni. Prea repede. Prea organizat. Ca un mecanism uns să funcționeze fără greș.
Am simțit că nu mai am aer. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi țin locul pe podea, în timp ce realitatea se strâmba în fața mea.
Robert nu era genul de om care să se bage în datorii. Nu avea cum. Nu-l recunoșteam în hârtiile acelea. Nu era el.
Am continuat să caut, aproape mecanic, cu acea încăpățânare care vine doar când știi că undeva, în toată nebunia, există o cheie.
O resto si pe aver rig
