De atunci au început schimbările.
La început, abia vizibile.
Apoi, pe zi ce trecea, mai clare.
Adrian nu mă mai suna zilnic.
Vizitele au devenit tot mai rare.
Crăciunurile au început să fie „complicate”.
Iar eu găseam mereu scuze în locul lui.
— E ocupat.
— Are mult de muncă.
— E normal să-și trăiască viața.
Adevărul era altul: mi-era teamă să privesc în față ceea ce se întâmpla.
Frica aceea pe care o simte orice mamă când înțelege că își pierde copilul.
În noaptea aceea n-am închis un ochi.
Am rămas la masă până dimineață, cu dosarul deschis în față și cu liniștea grea a cuiva care, în sfârșit, leagă toate punctele.
O resto si pe aver rig
