Dar tu ești mama mea!, a izbucnit el. Asta fac mamele!
Nu, am răspuns fără să ridic tonul. Mamele cresc copii. Nu îi întrețin la nesfârșit.
S-a lăsat o liniște grea. Se auzea doar ceasul din bucătărie, ticăind răbdător.
Știi ce n-am avut eu niciodată?, am continuat după o clipă. O haină nouă purtată fără vinovăție. O vacanță. Ziua în care pot spune: și eu contez.
Ioana a oftat, strângându-și palmele.
Dar avem nevoie de asta acum…
Știu, am spus. Dar și eu am avut nevoie de asta acum. Eu.
Andrei s-a așezat, în sfârșit. În privirea lui am zărit, ca demult, când era copil, o ezitare. Nu mai era furios. Era doar pierdut, nedumerit.
Mamă…, a rostit încet. Ne-a fost greu.
Știu. Dar mi-a fost greu și mie. Și pe mine nu m-a întrebat nimeni.
În seara aceea am plecat de la ei mai devreme. Pe drum, simțeam cum mi se rupe inima. N-o să mint: m-am simțit egoistă. Vinovată. Și totuși, undeva, sub toate acestea, pulsa altceva.
O resto si pe aver rig
