Ei se așteptau, probabil, ca totul să rămână cum a fost — o continuare firească a trecutului. Credeau că tăcerea lor va face ca povestea să se încheie la fel cum s-a întâmplat pentru ani de zile: cu el lăsat în afară, fără cuvinte, fără chemări. În mintea lor, uitarea nu avea consecințe, era doar o reamintire a locului pe care i-l destinau în acel tablou social.
Dar se înșelau. Această convingere — că povestea se va termina la fel — era greșită. În acel „se înșelau” se ascundea o deschidere către ceva ce nu mai putea fi pus la loc: recunoașterea faptului că ceea ce au făcut nu a fost doar o mică greșeală socială, ci o rană. Și, odată ce rana a fost privită, lucrurile nu au mai putut rămâne la fel. Acel „se înșelau” nu era doar o remarcare, era o consecință — o schimbare subtilă care îi obliga pe toți să privească altfel ceea ce făcuseră.
Povestea noastră nu s-a terminat așa cum și-au imaginat alții. Nu am lăsat lucrurile să rămână în umbră, pentru că umbra fusese peste viața lui prea mult timp. Am simțit, în adâncul nostru, nevoia de a aduce la lumină acele tăceri, de a numi lucrurile pe nume. Nu din răzbunare, ci din dorința de a-i oferi fiului nostru dreptul la demnitate, de a spune că invizibilitatea nu este un lucru firesc și că fiecare om merită să fie văzut.
O resto si pe aver rig
