Apoi s-a întors spre Lucía.
—Cheia de la dulap.
Ea a zâmbit, prefăcându-se că nu înțelege.
—Ce dulap?
—Nu mă obliga să repet.
Pentru prima dată, Lucía și-a pierdut eleganța. A scos o cheiță mică de aur din colier. Degetele îi tremurau.
Ernesto a urcat în dormitorul principal, a deschis micul dulap alb care stătea mereu încuiat… și a simțit cum i se prăbușește lumea.
Sticle fără etichete.
Seringi.
Medicamente-pudră în punguțe mici.
Rețete modificate.
Iar într-o cutie de catifea… șuvițe de păr negru, legate cu o panglică.
Părul Valeriei.
Păstrat ca un trofeu.
—Dumnezeule… —a șoptit Ernesto.
Mateo a intrat împingând scaunul cu rotile. Când Valeria a zărit cutia, a izbucnit în plâns — ca și cum o frică veche, ținută la distanță, ar fi spart în sfârșit bariera.
—Tu ești… —a spus privind spre Lucía—. Tu ești.
Lucía a îngenuncheat. Nu din remușcare. Gestul era al cuiva care știe să arate milă, la comandă.
—Ernesto, ascultă. Nu e ce crezi.
—Atunci explică! —a izbucnit el.
Lucía a ridicat încet privirea. În ochii ei nu mai era nicio urmă de tandrețe sau rușine. Doar o răceală aspră, descurajantă.
O resto si pe aver rig
