„Ce-ar fi dacă totuşi m-ar putea duce el?” a şoptit, cu ochii lipiţi de fermoar.
Am deschis husa şi am privit materialul bine călcat. Mi-am amintit de toate clipele în care acea uniformă a însemnat prezenţa lui, protecţia lui şi, mai dureros, absenţa. Totuşi Wren avea un plan: vroia să transforme jacheta în rochia de bal. Ştia să coasă — îşi învăţase mâna la maşina de cusut a bunicii. Eu am acceptat, pentru că avea nevoie de asta mai mult decât avea nevoie eu de o relicvă neatinsă.
Transformarea: de la uniformă la rochie
Timp de două luni, casa noastră s-a transformat într-un atelier. Pânze, ace şi tipare au invadat masa din sufragerie. Insigna lui Matt a rămas pe șemineu, într-o cutie mică şi catifelată; nu era insigna oficială returnată la înmormântare, era ceva mai personal, dar tot nu apăruse în lucrările ei — pentru ea însemna o promisiune, nu doar un artefact.
Wren a tăiat, a croit şi a cusut cu o delicateţe pe care doar cineva care iubeşte ar putea-o avea. A păstrat liniile uniformei — nasturii, umerii — dar a transformat totul într-o rochie cu accente de dantelă şi tul. Când a terminat, privirea ei a strălucit mai mult decât oricare rochie cumpărată din magazin. Nu era doar estetică: era o poveste purtată pe corp.
O resto si pe aver rig
