Salonul a amuțit, ca și cum aerul ar fi rămas pe loc.
Paula a privit fetița ca pe o apariție, neîncrezătoare, uluită.
— Ce ai spus?
— Că a plâns, a repetat Luiza, cu o siguranță blândă. Nu cu ochii. Dar mâna lui s-a strâns foarte tare.
Avocatul a intervenit pe loc, apărat de propria siguranță.
— Este doar o copilă. Spune prostii.
Dar Elena văzuse deja ceva ce nu se mai putea nega.
Mâna lui Alexandru încă îi ținea strâns degetele micuțe.
Iar monitorul înregistra iar acele mici reacții care nu apăreau niciodată când erau alții de față.
Paula s-a apropiat de pat, atinsă de un fior.
— Alexandru, iubire, sunt eu.
Nimic.
Monitorul a rămas aproape neschimbat.
Luiza a început să fredoneze din nou cântecul acela simplu, cunoscut numai de ea și, se părea, de el.
O resto si pe aver rig
