Și nu era doar rar. Era aproape întreg.
A deschis portiera cu grijă. Interiorul fusese mâncat de umezeală, însă bordul original încă trăia acolo. Motorul era la locul lui. Chiar și volanul păstra sigla neatinșă.
Cu palma pe capotă, Andrei a simțit ceva ce nu-l mai vizitase de mult: o tăcută, caldă speranță.
Au urmat săptămâni în care a lucrat fără oprire. La început, singur. Apoi, împreună cu Omar. Au adus generatoare, au refăcut strictul necesar la instalația electrică și au curățat, piesă cu piesă, fiecare colț de metal, fiecare șurub.
Dormeau câte patru ore pe noapte.
Mâncau covrigi reci și beam cafea ieftină din pahare de carton.
Încet, mașina își recapăta respirația.
Într-o sâmbătă dimineață, aproape două luni mai târziu, motorul a prins viață pentru prima dată.
Sunetul a spart liniștea atelierului ca o explozie ținută în frâu.
Omar a izbucnit în râs.
— Nu pot să cred… chiar ai avut dreptate.
Andrei a rămas nemișcat, cu mâna pe capotă, ascultând vibrația motorului așa cum îl învățase tatăl lui.
O resto si pe aver rig
