Nu prin lipsă.
Nu prin sărăcie.
Ci prin ceva mai greu:
👉 oboseală
👉 frică
👉 și întrebarea: „vom reuși?”
Într-o noapte, tatăl stătea pe podeaua bucătăriei, cu capul în mâini.
— „Nu știu dacă pot…” a șoptit.
Mama, cu un copil în brațe și altul plângând lângă ea, a răspuns:
— „Nu trebuie să poți singur. Suntem doi.”
Și atunci a înțeles.
Nu era despre perfecțiune.
Era despre echipă.
Și așa, zi după zi, au învățat să trăiască altfel.
O resto si pe aver rig
