„Actorii noștri se mai nasc, socot
În toate personajele deodată
Pe scândura de lemn nu mor de tot
Doar viața lor e tristă și uitată
Actorii sunt, ce să vă zic, o rugă
Șoptită în genunchi la un altar
Actorii noștri mai și mor pe fugă
Și nici n-au fost aplaudați măcar…”
Versurile, încărcate de melancolie, par un dialog de la scenă la stele, cu o adresare directă către marea actriță. Ele luminează o temă prezentă des în confesiunile artiștilor: efortul nevăzut, rolurile care se sting odată cu aplauzele și nevoia de a rămâne vii prin memoria spectatorilor. Rezonanța mesajului a fost rapidă, prietenii și admiratorii reacționând cu gânduri de sprijin și reamintind momentele definitorii din cariera Cristinei Deleanu.
O resto si pe aver rig
