Era sfârșitul lui octombrie.
Mă întorceam din Germania.
Aveam marfa descărcată și mergeam spre casă.
Ploua atât de tare încât ștergătoarele abia făceau față, urma unui ritm obosit și neîntrerupt pe parbriz.
Tunetele răsunau, amplificând senzația că totul se grăbește spre o escaladă a furtunii.
În acel context, drumul devenea un loc unde orice mic obstacol putea părea imens.
Și totuși, la marginea acelei nopți, am întâlnit o familie rămasă în drum.
Nu voi încerca să portretizez mai mult decât mi s-a dezvăluit în acele clipe: oameni prinși de vreme, fără mijloc să-și continue drumul, așteptând ajutor într-o tăcere apăsătoare, luminile mașinilor lor palide printre stropii de ploaie.
Am încetinit, am oprit, am coborât din cabina TIR-ului. Nu a fost un act epic, nu a fost o scenă forțată — doar un gest firesc, cum s-au petrecut atâtea altele în cei aproape douăzeci de ani pe șosele.
Am ajutat oamenii să-și repare cât de cât situația, să-și liniștească tremuratul cauzat de ploaie și de oboseală, să-și găsească o direcție de urmat. Am făcut ceea ce oricare dintre noi ar fi făcut, într-o noapte de furtună: am oferit timp, putere, prezență.
O resto si pe aver rig
