Ce a urmat după ce și-a rostit hotărârea a stârnit revoltă. Nu e prima oară când o mamă își pune astfel de limite, dar rar se întâmplă ca ele să fie spuse răspicat, fără echivoc, direct către noră. Tocmai această directitate a aprins spiritele.
O parte dintre cei care au citit mărturia i-au reproșat Elenei lipsa de empatie. Alții au văzut în gestul ei un mod de a rămâne în picioare când totul din jur se clatină. Două feluri de a privi aceeași rană.
Indiferent din ce unghi ai privi, rămâne întrebarea grea: cât poți cere unei mame care tocmai și-a îngropat copilul? Și cât poți aștepta de la o noră care își duce, la rândul ei, propria cruce, cu doi copii mici la masă?
Elena nu își revendică dreptatea absolută. Insistă însă că fiecare familie își cunoaște propriile limite, iar a le recunoaște nu înseamnă neapărat a iubi mai puțin, ci, uneori, singura cale de a putea merge mai departe.
Pe dedesubt, firul e același: o pierdere care a scurtcircuitat totul, o hotărâre dificilă care a împărțit oamenii în tabere și o femeie care preferă să fie sinceră, chiar cu riscul de a fi condamnată, decât să rămână prizoniera a ceea ce alții cred că „ar trebui”.
O resto si pe aver rig
