Mulți îi mai țineau minte numele.
Ani de-a rândul, fusese considerată moartă.
Familia făcuse slujbe de pomenire.
Prieteni care, la un moment dat, încetaseră să mai spere.
Iar acum, după aproape douăzeci de ani, se întorcea acasă.
Câteva luni mai târziu, avionul a atins pista la Otopeni.
Elena privea pe geam, cu inima strânsă.
Bucureștiul se schimbase.
Țara se schimbase.
Și ea odată cu ele.
La ieșirea din aeroport o așteptau zeci de oameni.
Jurnaliști.
Curioși.
Oficiali.
Dar Elena nu-i vedea.
Își căuta cu privirea o singură ființă.
Fratele ei.
Când l-a zărit, aproape că nu l-a recunoscut.
Părul îi alunecase spre alb.
Pe chip îi apăruseră riduri adânci.
Dar ochii erau aceiași.
Bărbatul a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a izbucnit în plâns.
Au alergat unul spre celălalt și s-au îmbrățișat fără cuvinte.
Anii pierduți nu se mai întorceau.
Dar se regăsiseră.
În săptămânile ce au urmat, Elena și-a revăzut rudele.
A cunoscut nepoți despre care nu știa nimic.
A bătut din nou locurile dragi.
A încercat să se reobișnuiască cu viața de acasă.
Și totuși, ceva nu-i dădea pace.
În fiecare seară, gândul îi zbura la satul din munți.
La oamenii care încă o așteptau.
La copiii pe care îi văzuse crescând.
La bătrânii pe care îi trata de ani buni.
Într-un interviu la televiziune, un jurnalist a întrebat-o:
O resto si pe aver rig
