Zilele curgeau una în alta, într-o liniște apăsătoare, iar eu îmi făceam treaba cu aceeași disciplină tăcută, fără așteptări, fără promisiuni. M-am obișnuit cu tonul rece al casei, cu pașii măsurați pe coridor, cu tăcerile lui lungi. Așa au trecut anii: cu mine prezentă în fiecare rutină, el mereu distant, și cu o tăcere între noi care părea de neclintit.
ad
Nu bănuiam că într-o zi tot acest echilibru rece se va clătina. S-a întâmplat după dispariția lui, când am fost chemată înapoi în aceeași casă pe care o știam pe dinafară. Am intrat cu un soi de rezervă, fără să-mi pot imagina că acele camere vor mai avea ceva de spus. Nimic nu prevestea ceea ce urma să descopăr. Pereții aceia familiari, mobilierul fixat în obișnuință, mirosul de casă veche – toate păreau neschimbate. Și totuși, undeva, în aceeași încăpere, mă aștepta un detaliu care avea să răstoarne liniștea pe care o cunoșteam.
O resto si pe aver rig
