Cuvintele acelea au căzut greu peste mine.
Nu a avut curajul să fie bun la timp.
M-am uitat din nou la cutie. Zeci de plicuri. Zeci de întârzieri. Zeci de dovezi ale unei recunoștințe care nu ajunsese niciodată la mine când ar fi trebuit.
Am mai deschis unul.
„Dacă citești asta într-o zi, înseamnă că eu nu am găsit puterea să ți-o spun. Îți mulțumesc. Pentru casă. Pentru răbdare. Pentru felul în care ai păstrat aici o lumină pe care eu nu am știut să o aprind.”
Am închis ochii.
Camera părea aceeași, dar nu mai era. Patul, dulapul, perdelele, mirosul de lemn vechi, toate se schimbaseră în lumina acelor scrisori. Casa pe care o crezusem rece îmi vorbea acum din toate colțurile ei.
Nu știam dacă să mă simt mângâiată sau zdrobită.
Poate ambele.
Pentru că uneori adevărul nu vine ca să repare trecutul, ci doar ca să-l lumineze. Și lumina aceea poate durea.
Am așezat plicul la loc, cu grijă. Apoi am luat cutia în brațe, ca pe ceva viu, ca pe o greutate care nu era doar a mea.
— Pot să le iau? am întrebat.
Fiul lui a încuviințat.
— Asta a vrut.
O resto si pe aver rig
