Mi-am plimbat privirea peste ele și am simțit cum ceva mi se strânge în piept. Era o ordine prea atentă ca să fie întâmplătoare. O ordine care spunea, fără cuvinte, că acele plicuri fuseseră păstrate cu un rost.
Apoi am văzut numele.
Numele meu.
Scris de mână pe fiecare plic.
Am clipit de câteva ori, crezând că nu văd bine. Am luat primul plic în mână, apoi m-am uitat la al doilea, la al treilea. Toate purtau același nume. Al meu. Scrisul era atent, apăsat, repetat iar și iar, ca o chemare rostită în tăcere de-a lungul anilor.
Era imposibil să fie o greșeală.
Pe fiecare plic eram eu.
În clipa aceea, am simțit că pământul se mișcă sub mine. Tot ce crezusem despre acei ani, despre distanța lui, despre tăcerea lui, despre felul rece în care trecusem una pe lângă alta prin aceeași casă, a început să se desprindă din loc.
Nu știam ce să fac. Să respir? Să deschid un plic? Să mă ridic? Să întreb?
Între mine și cutie se întindea acum o punte fragilă, făcută din toate zilele în care nu se spusese nimic. Toate tăcerile acelea se adunaseră acolo, în fața mea, sub forma unor plicuri ordonate, fiecare purtând numele meu.
Mi-am umezit buzele și am încercat să spun ceva. Orice. Dar cuvintele păreau prea mari sau prea fragile pentru camera aceea.
O resto si pe aver rig
